„Poate o femeie să aibă și copii, și carieră?” este o întrebare esențială în spectacolul „Lapte negru”, montat de regizoarea și dramaturga Leta Popescu la teatrul Nottara, după romanul autobiografic omonim scris de Elif Shafak. „Ce urmărim în spectacol este cum luptă Elif cu răspunsul «Da, pot să fiu mamă și scriitoare în același timp, numai că e greu»”, spune Leta Popescu.
Inspirat de bestsellerul autobiografic al autoarei de origine turcă Elif Shafak și montat după dramatizarea Almei Klein, spectacolul o are în centru pe Elif, o scriitoare care se întreabă constant dacă mai poate să creeze și să scrie, dacă alege să devină mamă.
Pe scena de la Nottara, pe o pernă gonflabilă imensă, Elif și vocile ei personificate invită publicul într-o lume plină de culoare, arome, mirosuri și contradicții, menită să te amuze, să te emoționeze, dar și să te pună pe gânduri. Este un spectacol care chestionează maternitatea din mai multe unghiuri, dar și unul care extinde întrebarea spre rolul artei, al artiștilor sau al poveștilor în ziua de azi și poate fi văzut, toamna aceasta, începând din 27 septembrie, în Capitală.
HotNews: – „Lapte negru” pare și o declarație de dragoste pentru cuvinte. E un spectacol în care te bucuri de sonoritatea lor, de ritm, de felul în care produc imagini și senzații. Cât de importantă a fost pentru dvs. această dimensiune senzorială a limbajului?Leta Popescu: – Folosirea cuvintelor fâșnețe e o luptă cu aplatizarea. Vocabularul nostru e din ce în ce mai sărăcit. Am această plăcere de a folosi cuvinte, da. Cuvintele românești de origine turcă din „Lapte negru” sunt o idee venită în repetiții. Simțeam că lipsește ceva din atmosfera spectacolului, a textului. În piesă erau niște saluturi chiar în turcă pe care nu-mi venea să le păstrez. Le-am spus actrițelor: „Mi-e frică de apropriere culturală”, i-am spus echipei mele: „Mi-e frică de kitsch”. Zic să nu ne apucăm acuma să facem dansuri din buric, să punem muzică turcească cu „șâcâdâm-șâcâdâm” și să le îmbrăcăm pe toate cu văluri, că murim. Și Cristina Juncu a zis că poate putem băga cuvinte românești de origine turcă, și Cristina Ivanciuc a zis: „Hai baclava-sictir-sugiuc” și brusc pasiunea pentru cuvinte s-a legat. Ideea era acolo, eu doar am condus-o.
– Spectacolul vorbește mult despre povești și despre felul în care ele ne însoțesc prin viață. Ce loc ocupă poveștile în propria dvs. existență? Credeți că ele au puterea să ne schimbe și, dacă da, în ce fel?– Elif Shafak este o povestitoare și e o povestitoare foarte bună, mai ales în alte romane pe care le-am citit ca să-i înțeleg universul. În declarațiile ei, Elif vorbește obsesiv despre forța poveștilor. Așa că nu aveam de ales. Am făcut din „Lapte negru” un manifest pentru povești, incluzând aici formele prin care spunem povești: literatură, teatru etc. Personal, nu cred în schimbare, cred în îmbunătățire. Nu cred că arta schimbă vieți. Cred că arta îmbunătățește vieți de oameni interesați de acest lucru. Dar poveștile funcționează și dincolo de artă. Bârfa e o manifestare simplă a „animalului povestitor”. E o carte de Jonathan Gottschall. Sunt acolo niște răspunsuri la „cum ne fac poveștile oameni”.
– „Lapte negru” vorbește despre maternitate într-un mod foarte sincer și lipsit de idealizare, inclusiv despre depresia postnatală. Cât de important vi se pare să existe astfel de povești în spațiul public, mai ales într-o societate care păstrează încă multe așteptări tradiționale legate de rolul femeii?– Esențial. Aici apare forța poveștilor. Femeile spun acum: „Așa am pățit și eu”. Asta au spus și când au citit romanul, asta spun și când văd spectacolul. Ne simțim mai puțin singuri când aflăm că și alții au fost în aceeași situație. De aceea zic că poveștile, teatrul, arta nu schimbă vieți, ci îmbunătățesc, vindecă sau participă la vindecare. Arta îndepărtează singurătatea și întreține solitudinea.
– Când am văzut spectacolul, am avut impresia că haremul de voci din mintea lui Elif Shafak seamănă foarte mult cu vocile pe care le poartă multe femei în interiorul lor. V-ați dorit ca spectacolul să fie și o invitație la o mai bună înțelegere a propriului univers interior sau poate la descoperirea faptului că suntem mai puțin diferite decât credem?– Așa e textul. Cu o femeie cu mai multe voci. Cred că și bărbații au mai multe voci, nu doar femeile, dar avem noi tendința de a-i simplifica. Nu mi-am propus să spun că nu suntem diferite. În general, nu-mi propun să dau lecții. Mai degrabă să mângâi pe ici pe colo, să critic pe ici pe colo. Dar să zic cum trebuie să fie, mă abțin să o fac. Spectacolul face parte din proiectul meu de teatru popular. Altfel spus, e o invitație la a te recunoaște într-o seară la teatru prin umor și empatie.
– V-ați dori ca mai mulți bărbați să vină să vadă „Lapte negru”? Ce credeți că ar putea descoperi sau înțelege prin întâlnirea cu acest spectacol?– Îmi doresc ca spectacolele mele să-și găsească publicul care are nevoie de ele. De cele mai multe ori, asta se întâmplă de la sine sau devine treaba producătorilor. În ultima vreme, se pare că femeile au mai multă nevoie de spectacolele mele decât bărbații. Am și urmăritori bărbați. Dar mă urmăresc foarte puțini. Mărturisesc în premieră că am în coacere un spectacol pentru bărbați. Să mă sunați atunci să mă întrebați una-alta. Acum să lăsăm doamnele să-și trăiască poveștile, că e și campionatul mondial în același timp.
– Dincolo de povestea personală a lui Elif Shafak, spectacolul vorbește și despre locul artistului în lume. Cum vedeți rolul artei în contextul instabil politic în care ne aflăm?– Ce simt eu personal astăzi e că se cam duce dracu’ toată treaba, pentru că totul e despre bani. Discursurile artiștilor, discursurile politicienilor, discursurile oamenilor simpli sunt despre bani. Nu mai auzim nimic despre valori. Eu una nu aud. Și sunt speriată. Dar contextul a fost mereu instabil politic și arta a avut mereu același scop. Arta are rolul să vindece și să critice. Să celebreze și să tragă semnale de alarmă. Să creeze confort în care să te simți mai puțin singur și să zguduie climate dubioase. Arta provoacă atunci când începe stagnarea și încremenirea. Arta și-a făcut treaba de-a lungul istoriei. Nu există istoria omenirii fără istoria artei și nici invers.
– Simțiți o responsabilitate, prin arta pe care o faceți, de a trage niște semnale de alarmă cu privire la societate sau anumite nereguli prezente în ea?– Absolut. Întotdeauna. Arta e o reacție. Suntem responsabili ca artiști, sigur. Nu citez dintr-o dogmă și nici dintr-un caiet de sarcini, și nici dintr-o fișă de post. Atât timp cât ai expunere publică, ești responsabil față de public. Eu folosesc arta regiei sau a scrierii cu destulă responsabilitate, da.
– În spectacol există multă solidaritate feminină, chiar dacă ea apare într-o formă neobișnuită, prin vocile care o însoțesc pe autoare. Cât de mult credeți în forța prieteniei dintre femei?– Foarte mult. Există o formă de suroritate în care eu n-am crezut multă vreme. Dar m-am apucat să cred din cauza câtorva întâlniri. Maria Manolescu este o astfel de întâlnire. Este o femeie care m-a îndreptat înspre conceptul de prietenie între femei la nivel general, atât din punct de vedere artistic, cât și pe plan personal. E un mentor. Cred că e nevoie de prietenie între femei, dar încă suntem în stadiul în care ne batem pe aprecierile bărbaților, deci mai așteptăm un pic.
– Și dacă vă uitați la românce, la femeile din jurul dvs., cum le percepeți? Ce vă doriți pentru ele?– România e o țară scindată, multidivizată. Avem rural și urban. În rural găsim divizia femeilor cu înțelepciunea populară și divizia femeilor sărace, lipsite de educație, bătute, vulnerabile rău. Urbanul e și mai împărțit. Avem urbanul mare cu progresiste și femei emancipate, dar tot în urbanul mare găsim și noua variantă de frații Tate, doar că pe feminin. Apoi avem urbanul de provincie care nu e nici rural, dar nici emancipat. În toate aceste categorii există violență. Simt România ca pe o țară violentă. Iar violența nu e doar dacă te bate. Are mai multe fațete. E o lipsă de tandrețe crasă. În sfârșit, sunt atâtea categorii de femei din atâtea clase sociale, încât nu am cum să zic ce le doresc sau cum le văd pe toate. Aș fi arogantă. În orice situație însă, îmi vine în minte o replică din proaspătul spectacol de la Galați, semnat de Diana Mititelu pe textul „Fete dure” de Tara Lynne O’Neill. Zice o mamă din clasa muncitoare, interpretată bine de Ana Maria Ciucanu: „Mai bine să fii furioasă decât să te lași călcată în picioare”. Tuturor femeilor le urez demnitate. Avem o istorie de umilințe. Noi, cele privilegiate, ar trebui să lăsăm în urmă „fetița cuminte și ascultătoare” și să luptăm și pentru cele care nu pot să o facă.
„Dacă vreo regizoare are nevoie de mine, dau consultații feministe”
– Și dacă vă uitați la generația tânără de regizoare din România, cum vi se par temele pe care le abordează? Simțiți că există o formă de solidaritate și susținere între femeile care lucrează astăzi în teatru? E important pentru dvs. asta?– Generația tânără vine pe un teren mai primitor decât generațiile trecute. Cred, sper. Suntem multe femei regizoare și facem spectacole bune. Nu mai e ceva excentric. Din păcate, am avut un an plin și am văzut puține spectacole de puștoaice regizoare ca să-mi formulez un gând. Profit de ocazie și declar că, dacă vreo regizoare are nevoie de mine, dau consultații feministe, ies la cafele. Susțin și îmi declar deschiderea. Știu că e important să ai cu cine vorbi. Sunt aici.
– În final, apropo de fricile lui Elif, pe dvs. ce vă sperie și, la polul opus, ce vă aduce speranță când priviți la viitor?– Mă sperie că singura valoare e banul. Că instituțiile publice de cultură pierd teren și vor pierde din ce în ce mai mult, dacă nu vorbim despre misiunea lor și valorile lor esențiale DINCOLO de bani. De altfel, lipsa valorilor generale mă sperie. Ce îmi dă speranță? Gândul că așa a fost mereu și că pare greu acum pentru că acum trăiesc eu. Dar că cineva se va uita la perioada pe care o trăim acum și va spune: „Vai, ce perioadă frumoasă!”. De fapt, și acest gând mă sperie. Nu. Nu am speranță acum.
Accesați Modifică Setările pentru preferințe și consultați Politica de confidențialitate.
Continuarea navigării implică acceptarea Termenilor și Condițiilor.